Sursă: https://bit.ly/3p0WaXj
Trăim în vremuri în care s-au pierdut noțiuni în teatru precum “joc”, “libertate de exprimare”, “stil propriu”, “relaxare”, “trupă de teatru unită”, “uniți’, “toți pentru unul și unul pentru toți”, “creație”, “creativitate”, “imaginație”, “distracție”, “veselie”. Ba chiar ajungem să credem că s-a pierdut și umorul.
Arta acum nu se mai face din pasiune. Se face din frică. Și ce e cel mai dezolant, e că se face având în spate o frică extrem de puternică de moarte. Ori teatrul înseamnă viață, libertate, pace. Nicidecum demonstrație, competiție. Teatrul nu este făcut de învingători, de premianți, ci de oameni, de modele de viață. Oameni care inspiră, nu care stârnesc invidie, antipatie și mai ales...ură.
Teatrul se face cu iubire, cu devotament și cu un imens respect: față de sine(în primul rând) și față de semeni. Ori lucrurile astea frumoase care odinioară uneau oamenii, astăzi s-au pierdut, nu mai sunt recunoscute de cei care fac teatru.
Astăzi e mai important să-ți sacrifici viața, familia, sănătatea, tot, pentru premii, faimă și fani. Astăzi e mai important cine ia Oscarul, sau Uniterul, sau Gopo-ul, sau cine are mai multe reclame în CV, sau cine are mai multe roluri, sau cine arată mai bine în roluri, sau cine e mai dorit fizic, sau ierarhic, nicidecum dorit pentru stilul propriu, onestitate sau demnitate.
E despre mult, mult, și mai mult....cât mai mult posibil. Esența în schimb a rămas în urmă cu câteva decenii. E despre cine ridiculizează mai bine, cine e acceptat ca lider într-o turmă lipsită de principii. Ca în junglă. Singura diferență este că oamenii poartă haine. În rest, haosul primează.
Trăim într-o societate unde libertatea a devenit o iluzie. Avem așa de multe locuri de unde să alegem, dar n-avem și discernământ. La școală copiii nu sunt învățați ce e bine și ce e rău, sunt învățați doar niște formule neinteligibile de niște profesori ofiliți de un sistem putred și învechit, bazat pe frică. Acești copii învață încă din școală cum să urască, cum să judece, cum să îi dea pe alții jos ca să le fie lor bine, ajung după într-o facultate facultativă, unde, facultativ, învață să urască și mai mult. Apoi absolvă și devin viitori cârmuitori ai unei țări deja în paragină morală.
Unii din acești copii manifestă un interest carnal pentru teatru încă din liceu și se hotărăsc să se facă actori, neștiind ce minunății din Cutia Pandorei urmează să înfrunte. Sunt mulți doritori, mulți probabil își doresc să facă ceva mai distractiv cu viața lor după 12 ani de comentarii și referate învățate pe de rost, merg la spectacole și se văd deja pe scenă din diverse motive. Și pentru că am spus că sunt “mulți”, o mare parte din aceștia nu își asumă și responsabilități pentru această meserie, drept pentru care după facultate își dau seama că a fost o copilărie din partea lor să creadă că această meserie se poate face din poignet, nerespectând pe nimeni și tăind în carne vie. Cazurile fericite. Aceștia ori se retrag, ori rămân în meserie schimbându-și perspectiva asupra vieții și meseriei.
Sunt în schimb și cazurile nefericite. Aceștia sunt fie conștienți, fie inconștienți de energia lor negativă. Și se încăpățânează să rămână în această meserie, nedorind câtuși de puțin să contribuie în a face lumea mai bună, păstrând aceleași principii eronate. Din păcate, această parte este foarte mare. Forțele răului au devenit mai puternice în ultimii ani și se bazează în special pe individualism.
Comments