top of page

Eu, epicureism și energie


 

Singura măsură a valorii mele sunt eu, cel cu care mă compar în fiecare zi și pe care știu că trebuie să îl depășesc. Lumea devine o extenise sau, de multe ori, o proteză a voinței mele exact cum spunea și Schopenhauer în titlul celebrei sale cărți: Lumea ca voință și reprezentare. În acest fel, tot ceea ce se întâmplă în jur ajunge să nu te mai consume energetic-spiritual-fizic-mental pentru că singurul creator de realitate și realități ești, de fapt, tu. Când vom înțelege această calitate pe care o avem, de creatori ai unor realități, chiar simulări și scenarii existențiale, totul va fi mult mai relaxat.


 

„Nici un muritor nu ar putea sta în picioare dacă nu s-ar crede centrul universului.“ (Emil Cioran)

 

Prin tot ceea ce facem, noi autorizăm o serie de tranzacții energetice cu care alimentăm realitatea în mod gratuit, punându-ne pe noi în plan secund; lucru aflat în contradicție totală cu ce ne spunea Cioran în propriu-i stil cinic: „Nici un muritor nu ar putea sta în picioare dacă nu s-ar crede centrul universului.“ Oamenii care mai au timp și chef să gândească și să se gândească au înțeles că cea mai eficientă formă de realitate este cea pe care ești capabil să ți-o creezi și aici nu vorbesc de efectul de bulă. Realitatea presupune mult mai multe complexități decât opacitatea specifică bulelor sociale din online sau offline.


Pe lângă acest lucru, dacă nu ne vom mai lua atât în serios, vom accepta cu mai mare ușurință relativismul și secvențialitatea specifice ființei umane care trăiește într-un univers ce are structura unei cepe. Imediat ce crezi că ai descoperit un strat, mai apare încă unul. Astfel, niciodată nu vei putea știi câte nivele sunt și cât de profunde sunt ele. Pentru asta, însă, e nevoie să depășim mundanitatea și să ridicăm ochii din pământ pentru a vedea și alte perspective din acest joc: cât de mult ne mai rămâne de descoperit din hartă, cât timp mai avem și cât de împliniți putem fi împreună, noi și un univers, noi și niște universuri care încă se încarcă în mințile noastre.


 

„Exact când zeii încetaseră să existe și Iisus nu venise încă, a existat un moment unic în istorie, între Cicero și Marc Aureliu, când omul a rămas singur cu el însuși." (Gustave Flaubert)

 

Edward Bernays vorbește în cartea sa Propaganda despre incredibila capacitate a oamenilor de a crea personaje și realități pretins exterioare pe care le investesc cu propriile energii. Acestea sunt create dintr-o slăbiciune și o predilecție spre fascinație (fascinabilitate) a omului de a admira tot ce este mai puternic decât el. Astfel, nu vorbim de altceva decât de realități subiective ridicate la nivelul unei obiectivități false. În asta constă fragilitatea omului, în faptul că nu e capabil să creadă în el insuși, să se creeze continuu și face mereu un transfer de putere către obiecte, ființe, alte realități, fiind un impecabil creator de scenarii masochiste în care el își stabilește atât dezirabilul, cât și fricile, dar mai ales pedeapsa. Cum să nu îl iubești? se întreba și Nietzsche, când el se învârte sublim în jurul cozii și nu vrea să își depășească nevoia de a-si mușca propria coadă. Ba mai mult, chiar e dispus să meargă la dresori pentru a-l dezvăța de obiceiul pe care singur și l-a creat.


 

Această natură interioară nu este puternică și înverșunată și inconfundabilă precum instinctele animale. Este slabă și delicată și subtilă și ușor de trecut cu vederea prin obișnuință, presiune culturală, și atitudini greșite față de ea.” (Abraham Maslow)

 

Dacă îl ințelegi pe Maslow și nivelele psihologice propuse în piramida sa, vei știi cum pot fi controlați oamenii, masele, în special, mereu dornice de atenție, validare, oferire de perspective etc. Adică exact acei oameni care nu sunt capabili să gândească pentru ei înșiși chiar când au oportunități de a se educa și autodepăși. Dar până la urmă, cu toții sfârșim într-o cușcă sau cerc vicios. Cel mai mare avantaj și cea mai mare povară a ființei este gândirea, omul fiind singurul capabil să se chestioneze pe el însuși în ideea magistrală a interogativității ca un corelativ al cunoașterii.


Andrei Cornea spune despre Epicur și epicureism: Epicur și adepții lui din Antichitate și de mai tîrziu cereau omului să fie fericit căutînd plăcerea. Dar defineau plăcerea maximă drept „absența durerii“, astfel încît starea de fericire supremă era ataraxia, adică „netulburarea“ minții și a trupului – oricum, ceva foarte diferit de satisfacțiile hedonismului vulgar. De aceea Epicur și epicurenii erau celebri în Antichitate pentru felul lor de viață auster, simplu și totuși surîzător și prietenos. A fi „epicureu“ nu însemna deloc a-ți petrece viața în desfrîu și orgii, ci a te rezuma la o frugalitate demnă, după Cicero sau Seneca, de orice stoic respectabil, în pofida calomniilor, nu puține: „Nu voi spune, precum majoritatea alor noștri, zice ultimul (un stoic), că secta epicureană este servitoarea dezmățului.“ De aceea regula de aur a epicureanului este rezumată în următoarea maximă a lui Epicur: „Nu e cu putință să trăiești plăcut fără a trăi înțelept, bine și drept, și nici să trăiești înțelept, bine și drept, fără a trăi plăcut.“ Pe de altă parte și în opoziție față de toate celelalte filozofii și teologii mediteraneene, epicureismul, fără a fi un ateism în sensul strict al cuvîntului (căci admitea existența unor zei fericiți și eterni situați în afara cosmosului), neagă orice directă implicare a divinității în creația și viața lumii, în destinul oamenilor, în organizarea societății. Nu atomismul și mecanicismul fizicalist și psihologic ale lui Epicur contează aici (ele au fost de mult depășite de știință), ci concluzia pe care filozoful o trăsese din ele: pentru a fi fericiți trebuie să ne eliberăm de frica de zei (de Dumnezeu), aflînd că divinitatea n-are nici o relevanță directă pentru viața și destinul nostru. Dacă pentru iudeo-creștin și pentru omul religios, în general, „frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii“ (Pildele lui Solomon, I, 6), pentru epicurean ea e începutul nefericirii și al nebuniei.


Și, în final, rămâne un paradox, paradoxul lui Epicur, creat de om pentru oameni, la fel cum rămâne și paradoxul unuia sau multor Dumnezei, creat/creați de om/oameni pentru oameni: „Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume? Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”


Nu există bine și nici rău, există doar creație umană. Într-o zi Dumnezeu și omul s-au întâlnit, amândoi afirmând: "Creatorul meu." Ce ne rămâne este puterea personală care transcende orice: timp, spațiu și alte concepte umane din simularea pe care experimentăm și numim viață.


Cândva, omul va înțelege că e singurul responsabil pentru propria soartă.


Până atunci, (re)învață să fii TU, dincolo de orice! Mai târziu vei regreta că singur te-ai distribuit în rolurile indicate de alții.

34 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments


Post: Blog2_Post
bottom of page